Conf. univ. dr. Lorin Niculae - Prorector UAUIM, Diana Dan -
student UAUIM, an IV - Presedinte Asociatia Tomorrow's Architects
Claudia Bibire - Director Fundația Poșta Română, Valentin Ștefan -
Director Compania Națională Poșta Română SA, Gabriel Bulumac –
Director Comercial Poșta Română, Director OJP Ilfov –
Raluca Ivanovici, Director OJP Ialomița – Mariana Minciu, Director OJP Giurgiu Silviu Lungu, factorilor poștași voluntari,

Cristea Viorica, Barbu Nicoleta, Șincan Emilia, Burghelea Gheorghiță, Drăghici Nicolae, Tâmpeanu Liliana, Calotă Florentina, Petrache Ion, Răsmerițoaie Camelia, Săndulici Ionică, Gavrilă Mariana, Năstase Nicoleta, Stroe Petria, Stângă Gina, Dinu Fănică, Chiriac Fănică, Simion Ioana, Voicu Victoria, Maria Marin, Gărbâcea Fănela, Culiță Viorel, Pârvu Valentin, Pavel Florica, Anghel Elena, Simona Pamblică, Mioara Maria Ene;

Chivu Gabriel, Chivu Elena, Tănase Valeriu, Ghiauru Elena Loredana, Stroie Marius, Gogor Irina, Craiciu Ion, Căliță Cătălina, Emilia Ștefan, Rădoi Georgiana, Florican Adrian, Stanciu Gherghina;

Banea Daniela, Petrache Mihail, Simion Florica, Sinca Dorina.

pentru efectuarea releveelor și fotografiilor de documentare: Andreea Elena Geangu, Andreea Petronela Frățilă, Miruna Gabriela Chipeșiu, Ilinca Ana Chifane, Alina Gabriela Dima, Violeta Daniela Păun, Denisa Stanciu, Ana Maria Stanciu, Teodora Diaconu, Irina Isailă, Ada Cristina Boncoi, Raluca Andreea Alradi, Carmen Elena Ionescu, Miruna Ștefănescu, Bianca Dimitra, Marta Grosari, Nicoleta Adriana Mateoiu, Claudia Maria Dascăl, Ana Socol, Diana Alexandra Baciu, Angelica Nicolae, Mihai Munteanu.

Florin Nan, Dan Cârjan, Ion Gheorghe Niță, Ivan Dumitru, Geta Bălțat, Vasilica Puturoșeanu, Marian Nidelea, Ioana Picioruș, Marinela Călugăreanu, Marian Chican, Gheorghița Ciprian, Luminița Berea, Mihai Munteanu, Elena Constantin, Gabriela Marinică, Nicu Dobre, Emil Florea, Vasile Mirescu, Iancu Coca, Tănase Răducanu, Nina Țârcovnicu, Ioniță Constantin, Elena Aramă, Petrea Ciocan, Elena Aramă, Coca Iancu, Doru Sima.

Primăria Corbeanca, Primăria Măgurele.

Într-o lume a like-urilor impersonale și a inteligenței artificiale, satul a rămas încă o oază de realitate. Este realitatea părinților și bunicilor noștri care ne dă identitate și forță. Ceicare au înțeles că acestea sunt sevele care hrănesc rădăcinile care ne țin ancorați în lume, indiferent unde ne aflăm, fac această muncă extraordinară de recuperare și restituire a caselorvechi abandonate din Patrimoniul Vernacular al Munteniei pentru a lăsa copiilor imaginea a ceea ce a fost, dar mai ales pentru a nu uita, de unde venim și mai ales încotro mergem atunci când istoria locului este în inima noastră. Asociația ,,Monumente Renăscute” merită toată admirația și recunoștința noastră. Nu este ușor să recuperezi aceste vechi repere ale vieții noastre de toate zilele. Nu este ușor să le amintești oamenilor care trăiesc într-un mediu urban sau urbanizat, de vremurile de altădată. Dar tocmai acesta este talentul acestor oameni - să ne amintească dar mai ales să ne arate ca s-a trăit cândva într-o lume a frumuseții și timpului care nu se grăbea. Când meșterul de case înflorea frumos lemnul pentru a împodobi nu o casă, ci un cămin, locul unde o familie își transmitea din tată în fiu sau din mamă în fiică, dragostea, durerea, atașamentul pentru viață și credință. O casă nu este formată doar din materie ci și din spiritul vremurilor care rămân prin oameni. O casă veche este o casă care vorbește. A reda frumusețea acestor case, a le pofti înapoi în memoria locului este mai mult decât efortul de restaurare a pereților și acoperișului. Este o rememorare a numelor, chipurilor, evenimentelor. Aceștia revin în viața satului prin munca de cercetare făcută de acești oameni și devin nemuritori. Este un lucru complicat pe care nu oricine se încumetă să- l facă. Ce fac acești oameni este o muncă demiurgică de recreare a unui univers care părea pierdut. De aceea cred că în această lume în care toți suntem europeni globalizați, redarea acestor case relativ modeste înseamnă redarea identității și conștiinței de neam. Istoria este premisa de la care pornim, care ne arată de unde venim. Este de asemenea și combustibil pentru mersul mai departe. Unde mergem depinde de noi, și dacă drumul nu se construiește din pietrele istoriei locului, s-ar putea să cădem în gropile ignoranței. De aceea trebuie să mulțumim acestor oameni care au pornit să ne arate frumusețile de altădată doar din preaplinul inimii lor. Nu putem decât să spunem un modest ,,mulțumim” și să ajutăm la reconstruirea memoriei noastre!

„În spatele fiecărei scrisori, a fiecărui colet, se află o poveste, olegătură umană și o comunitate. Poștașul, mai mult decât un simplu mesager, a fost dintotdeauna un martor al vieții satului, un confident al schimbărilor și un păstrător al tradițiilor. Fundația Poșta Română împreună cu voluntarii ei invită la o călătorie în timp, prin intermediul acestui proiect. Voluntarii noștri au devenit exploratori ai trecutului și au scos la lumină frumusețea și autenticitatea caselor vechi și de multe ori uitate. Într-o lume în continuă schimbare, acest proiect reprezintă un omagiu adus trecutului, un gest de recunoaștere a valorii patrimoniului construit și a meșterilor care l-au creat. Fiecare casă descoperită este o pagină dintr-un album de familie, o mărturie a istoriei și a modului de viață al comunităților rurale. Prin acest demers, Poșta Română își reafirmă angajamentul față de comunitate și își consolidează rolul de promotor al valorilor culturale și istorice. Dorim ca acest album să inspire și să sensibilizeze, să ne amintească de rădăcinile noastre și de importanța de a păstra vii amintirile trecutului. Mulțumesc tuturor celor implicați în acest proiect, în special poștașilor noștri voluntari, care au adus o contribuție esențială la realizarea lui. Împreună, păstrăm vie istoria!”

Patrimoniul vernacular lăsat de bunici și străbunici este unul dintre puținele lucruri pe care le mai avem ca națiune și unul dintre drepturile noastre și ale generațiilor următoare. Am dat aproape totul din economia Românească pentru nimic, putem încerca sa păstrăm măcar acest ultim bun național. Lucrarea de față este împletită cu rodul unor amintiri din vacanțele unei ultra copilării a coordonatorului acestui proiect, din locuri in care timpul curgea cu altă viteză si lucrurile se petreceau cu o altă rânduială, dar și a unei mari dragoste față de arhitectura tradițional - vernaculară din perioada interbelică, a Munteniei de Sud, necunoscută în totalitate Culturii Românești. Dăm aici atenție județelor Giurgiu (Vlașca), Ilfov și Ialomița. Aceste locuri mai au doar câteva perle ale măiestriei meșterilor de case de odinioară. Unele sunt abandonate și uitate, voluntar sau involuntar, unele sunt încă locuite de către ultimii descendenți ai proprietarilor făuritori de frumos, care din păcate dețin foarte mici posibilități financiare de renovare a acestor tipuri de case - fiind poate una dintre cauzele păstrării lor într-o formă autentică, iar unele, foarte puține, încep să renască cu adevărat și se încăpățânează să dovedească cum că ele sunt parte din identitatea cultural locală și merită păstrate pururi. Toate imaginile si textele din acest volum încearcă să tragă un semnal de alarmă despre pierderea acestei identități și posibilitățile reale, daca s-ar dori, de salvare a ei. Sunt în acest volum relevee, fotografii și povești, despre 30 de imobile interbelice din 20 de sate ale zonei investigate. Acolo unde am mai găsit locatari în aceste case și descendenți ai primilor proprietari am încercat să aflăm câteva crâmpeie despre oamenii care au locuit in ele și poveștile lor, istoriile, obiceiurile de viață din timpurile de origine ale caselor investigate. Ne-au stârnit simțirile case care spun ceva prin autenticitatea si esteticul înfățișat, deseori extrem de bogat dar niciodată disonant. Proiectul propus, de investigație culturală pentru a scoate în evidență 30 de imobile din 3 județe ce făceau parte in trecut din secularii Codrii ai Vlăsiei, a fost dublat de o Școală de vară la una din casele investigate, la Casa lui Știrbencea, ce a dorit să dovedească că e posibil și merită ca ele să fie salvate. Această dublă componență a proiectului, nu a permis însă o documentare mai amplă a imobilelor descoperite, lipsesc planuri de situație, cercetări zonale și pluridisciplinare mai mari, dar am lăsat loc unor lucrări viitoare și sperăm noi și unor motive de analiză celor în drept să intervină mai mult. Majoritatea caselor selectate făceau parte dintr-o categorie de case construite de către oameni foarte gospodari și ambițioși nu întâmplător și înstăriți care doreau să-și etaleze personalitatea și statutul social pentru că ornamentica din lemn bogată, fațadele tencuite ornamental, tâmplăria individualizată, ca și în zilele noastre, nu și le permiteau oamenii din clasa medie. Ca mai peste tot in zona de câmpie a României, curțile au un plan dreptunghiular iar anexele sunt dispuse, in mai multe moduri, fie in continuarea casei, fie perimetral pe laturile curții, relieful permițând în zonă sate cu străzi rectangulare si dispunerea proprietăților urmând aceleași aliniamente cu străzile. Materialele utilizate la construirea caselor din zonă sunt în cea mai mare parte materiale locale: pământ și paie rezultate de la cereale, înglobate sub formă de mototoale, într-o structură de paiantă din lemn de salcâm sau lemn de stejar. Ele erau construite pe sistemul de furcă din bulumaci si pari înfipți în pământ împrejmuiți cu nuiele. Furca in vechime era un stâlp vertical care era cioplit dintr-un trunchi de copac puternic, bifurcat in partea de sus cu două ramuri puternice, ales intenționat in acest mod, apoi retezate, astfel încât să susțină grinzile orizontale ale planșeului (Fig. 1; Fig.2). Cu timpul nu s-au mai folosit trunchiurile bifurcate natural, fiind mai greu de găsit, rămânând stâlpii simpli cu rol portant, dar s-a păstrat denumirea veche de furcă.
Patrimoniul vernacular lăsat de bunici și străbunici este unul dintre puținele lucruri pe care le mai avem ca națiune și unul dintre drepturile noastre și ale generațiilor următoare. Am dat aproape totul din economia Românească pentru nimic, putem încerca sa păstrăm măcar acest ultim bun național. Lucrarea de față este împletită cu rodul unor amintiri din vacanțele unei ultra copilării a coordonatorului acestui proiect, din locuri in care timpul curgea cu altă viteză si lucrurile se petreceau cu o altă rânduială, dar și a unei mari dragoste față de arhitectura tradițional - vernaculară din perioada interbelică, a Munteniei de Sud, necunoscută în totalitate Culturii Românești. Dăm aici atenție județelor Giurgiu (Vlașca), Ilfov și Ialomița. Aceste locuri mai au doar câteva perle ale măiestriei meșterilor de case de odinioară. Unele sunt abandonate și uitate, voluntar sau involuntar, unele sunt încă locuite de către ultimii descendenți ai proprietarilor făuritori de frumos, care din păcate dețin foarte mici posibilități financiare de renovare a acestor tipuri de case - fiind poate una dintre cauzele păstrării lor într-o formă autentică, iar unele, foarte puține, încep să renască cu adevărat și se încăpățânează să dovedească cum că ele sunt parte din identitatea cultural locală și merită păstrate pururi. Toate imaginile si textele din acest volum încearcă să tragă un semnal de alarmă despre pierderea acestei identități și posibilitățile reale, daca s-ar dori, de salvare a ei. Sunt în acest volum relevee, fotografii și povești, despre 30 de imobile interbelice din 20 de sate ale zonei investigate. Acolo unde am mai găsit locatari în aceste case și descendenți ai primilor proprietari am încercat să aflăm câteva crâmpeie despre oamenii care au locuit in ele și poveștile lor, istoriile, obiceiurile de viață din timpurile de origine ale caselor investigate. Ne-au stârnit simțirile case care spun ceva prin autenticitatea si esteticul înfățișat, deseori extrem de bogat dar niciodată disonant. Proiectul propus, de investigație În anumite situații și în anumite sate, în special în Ilfov, exista totuși și construcția pe tălpi de stejar sau salcâm, zona abundând în acest lemn, susținută de câteva cărămizi sau pietre. Lemnul pentru șarpantă era brad si de cele mai multe ori adus de la munte de către comercianții care se ocupau cu acest gen de activitate și care, de cele mai multe ori primeau la schimb pentru produsele lor cereale din zonă. Învelitorile inițial erau din stuf, mai rar draniță, apoi țiglă si la începutul secolului XX țăranii înstăriți recurg la tablă, având ca avantaj o șarpantă mult mai ușoară și nepretențioasă structural. Ca și volum, casele din Sudul Munteniei erau alcătuite și împărțite in prispă pe o latură sau două, mai rar pe trei. Ea avea atât rol funcțional ca barieră termică pe timp de vară, spațiul de tranzit între exterior și interior, dar fiind si element estetic de prezentare și întâmpinare în fața tuturor. Apoi spațiul de locuit era bicameral cu tindă pe mijloc si un spațiu lateral de depozitare, polata sau magazia, deseori transformate in bucătărie. Am întâlnit și situații când la familiile mai înstărite si mai numeroase acest spațiu se dubla cu acces dublu prin fața și spatele casei prin două tinde fiecare ramificându-se cu alte două camere laterale. Fațadele caselor erau cel mai adesea orientate spre Sud. Puțini dintre proprietarii actuali ai caselor tradiționale le recondiționează cu materialele originale din care au fost plămădite. Se adoptă materiale nepotrivite și soluții nepotrivite diferite de cele inițiale. Motivul este lipsa meșterilor care să dorească să mai lucreze cu acele materiale precum și falsa impresie ca nu au rezistența necesară celor actuale. Asociația Monumente Renăscute prin toate inițiativele și acțiunile sale va inspira, motiva și determina permanent apariția unor astfel de meșteri și meșteșuguri ce trebuie să existe mai departe.

Florin Radu Ștefanescu,

Președinte Fondator Asociația Monumente Renăscute